Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des

“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem: clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici.

Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea putin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câstigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă, Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până la lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.

Am facut lucruri mai mari, dar nu şi mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult, dar învăţăm mai putin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm. Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere,  fie să ştergi aceste rânduri. Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerază, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui “TE IUBESC” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine. Ai timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.” Octavian Paler.

Cum să nu?!

   -Cum pot să-ţi spun aşa ceva?! Păi cum să tac, Ştefane, când te-ai îmbrăcat prima dată în negru? Şi ai jurat că nu o să o faci decât atunci când nu mai ai scăpare.Negrul e pentru tine moarte.Te-ai îmbrăcat din cauza mea.Cum să nu spun asta când în ochii tăi,Ştefane, cei plin de viaţă, cei în care apărea tot timpul curcubeul nu am mai văzut nicio sclipire?Parcă sunt mai negri decât de obicei, parcă se văd mai bine petele de noroi lăsate pe covorul din camera ta în ziua aceea de miercuri în care furtuna ne-a gonit din parc.Se văd acum şi cănile de cafea nespălate, lăsate pe noptiera mov.Cum să nu izbucnesc,Ştefane, când o felină asortată ţie îşi bagă degetele roşii între ale tale, cele cu care mă mângăiai şi spuneai că nu vor aparţine niciunei alte femei? Cum să nu-ţi spun asta când ai plecat fără să-mi spui nimic?

   *   -Te-a schimbat,Ştefane, dragostea pentru imposibil! *

Roşu V.S. Albastru

         "Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil !"
 

   Pierdută, izolată în colţul clasei,trasă de mâneci de doi oamnei nervoşi, pusă să dau explicaţii, interogată,ameţită,am fost aparent salvată de o inimă blondă,cu ochi îndrăgostiţi.Pelerina lui de super erou este sfâşiată,prinsă din loc în loc cu scotch,apărându-şi orgoliu rănit.Am cunoscut un bărbat care se îmbrăca şi el în albastru, doar pentru că ştia că mie-mi place albastru.Dar nu ştia că de fapt, mie-mi plac bărbaţii care se îmbracă în roşu.El era transparent; puteam să văd dintr-o singură privire ceea ce era cel mai ascuns secret al său.Nu am putut să mă uit la el fără să-l compar cu bărbatul meu în roşu.Era simplu,mie-mi place complicatul.Puteam să-i văd venele,inima pulsând nebună,plămânii sănătoşi,emoţionaţi,oasele albe, lipsite de durere,ochii lui căprui, goi.Mie nu-mi plac ochii goi, mie-mi plac cei răzvrătiţi de lacrimi, mie-mi plac oasele maro,murdare,suferinde,mie-mi plac plămânii înnegriţi de ţigara de dimineaţă pe care o fuma bărbatul în roşu în timp ce beam împreună cafeaua în zilele de miercuri.Mie-mi plac inimi plictisite,care nu mai vor să bată,pe care să le resuscitez eu.

     Mie-mi plac bărbaţii ca cel care se îmbracă în roşu.

Dacă aş fi...

                     M-ai întrebat dacă aş fi ce aş fi..
  Dacă aş fi o floare aş fi....un trandafir albastru, un simbol al armoniei, un simbol al imposibilului, un simbol al unei dragoste neîmplinite, un simbol al speranţei dincolo de realism.
  Dacă aş fi o apă aş fi...Oceanul Pacific, cel mai mare şi mai adânc ocean.Aş fi oceanul inimii tale.
  Dacă aş fi o carte aş fi...Anna Karenina, dragul meu, cea mai complicată şi mai frumoasă femeie.Iar tu ai fi contele Vronski.Am descoperi împreună sensul şi scopul vieţii, condițiile morale ale căsătoriei și vieții de familie, relația dintre viața și moarte, dintre iubire și fericire.
  Dacă aş fi un animal aş fi...un delfin.Prietenos, jucăuş, care nu doarme mult.
  Dacă aş fi un fenomen al naturii aş fi...fulgerul.Că şi dragostea noastră a apărut ca un fulger, neaşteptat, înfricoşător şi totuşi relaxant.
  Dacă aş fi o figură geometrică aş fi...un pătrat.Pentru că aş vrea să fiu perfectă pentru tine.
           Nu m-ai întrebat dacă aş fi o persoană ce persoană aş fi...Ei bine, aş fi...tu.Pentru că eşti un om frumos.

Limba dragostei

       Învăţ istorie.Învăţ istoria limbii române.Învăţ cum oamenii au împrumutat cuvinte din diferite limbi străvechi  ca să se poată exprima mai bine.Latina,slava sau maghiara mi s-au părut întotdeauna imposibile.Dar încep să cred că tu, dragul meu, m-ai învăţat câte ceva din fiecare.Datorită ţie am avut în latină,am iubit în slavă şi am pierdut în română.Datorită ţie,am avut buzele traco-dace muşcate,însângerate,roşii, vineţii,dureroase.Am avut ochii purificaţi amândoi,simultan,prin aceleaşi lacrimi, pentru că, dragul meu, lacrimile mele se scurgeau pe obrazul tău, iar lacrimile tale o iau la fugă până la bărbia mea.Pentru că inima noastră latină, a amândurora, era doar una şi acum nu mai are putere nici măcar să mai bată până când gonesc la farmacie să iau un pansament.Pentru că noi, iubitule, nu mai avem organe,noi nu mai existăm.Tu şi eu.Pentru că noi, iubitule, am riscat prea mult unindu-ne în acelaşi corp.Pentru că s-a sfărămiţat.Pentru că nu mai există niciunul din noi care să culeagă cioburile şi să ne reconstruiască.Pentru că oamenilor nu le plac culorile.Pentru că ei iubesc alb negru,pentru că ei nu iubesc şoptit în orele de română,mate sau fizică.Pentru că ei nu iubesc, iubitule,aşa cum iubim noi în latină, slavă, traco-dacă,maghiară,franceză sau română...

Again

     Şi după ce l-am revăzut, după ce ne-am apropiat, după ce i-am simţit respiraţia-i caldă pe gât, după ce i-am auzit vocea din nou, după acel " Bună!Ce faci?", după ce m-am lăsat purtată din nou de sentimentul cel mai frumos din lume, după ce am văzut că a ridicat un zid înaintea ochilor lui, după ce l-am distrus, după ce m-am pierdut din nou ca o fraieră, la naiba, ca o fraieră, din nou, în ei, după ce i-am simţit mâinele transpirate de emoţii pe şoldurile mele, după ce i-am auzit din nou inima bătând exact lângă a mea, după ce ne-am îmbrăţişat aşa cum nu am mai făcut-o în ultimele două luni, după ce am vorbit mai mult decât în tot acest timp, după ce ne-am privit din nou în felul nostru...a plecat.Şi am realizat încă o dată că există şi imposibilul.

Două săptămâni.

      Tu,Alexandră dragă, nu ai înţeles nici acum că pentru noi,băieţii, nu există mai mult de două săptămâni? Au trecut, am trecut şi noi la următoarea.Ce dacă am ochii umflaţi de plâns şi buzele muşcate de dor? Ce rost mai au vorbele între noi când nu îmi pot lua ochii de la ea? Ce rost mai are să-mi spui cum se simte când văd grimasele durerii pe faţa ei de fiecare dată când privirile ni se încrucişează? Cum să-mi înapoieze hanoracul pe care până ieri îl purta zilnic? Cum să-l primesc şi să-l port eu dacă nu vreau decât să o văd pe ea înotând în dungile lui negre şi gri?Cum să spun acum că nu vreau să o mai văd când eu mor de dragul ei?Dar o fac,vezi bine...După două săptămâni şi încă câteva, Alexandra, nu mai pot trece la următoarea.Pentru că merg pe stradă,Alexandra, şi o văd în toate fetele.Pentru că îmi lipseşte zâmbetul ei de mâţă alintată pe care-l caut pe toate feţele fetelor.Pentru că niciuna, la naiba,niciuna nu se încruntă la mine când o numesc mâţă! Pentru că lor le place, dar ei nu.Pentru că nu văd fete care se joacă cu părul la fel de gingaş ca ea.Pentru că niciuna nu e ea,Alexandra!

Peron cu suflet

   Tocmai când mi-ai promis că nu mai pleci, ai primit mesajul ăla afurisit cu " Trebuie să vii neapărat".Şi ai plecat.Din nou.Pentru încă trei luni în care mie mi se taie respiraţia mereu.Ştii? Niciodată nu am trăit cât timp ai fost plecat.Eram lipită cu ochii de geam, să văd o valiză mare, neagră, plină de hainele cele mai călduroase.Dar treceau orele şi tu nu mai veneai şi mama se înfuria că nu înţelegeam că e târziu şi trebuie să mă culc.În zilele ploioase,nu stăteam în braţele tale, cuibărită la pieptul tău,şuşotind ci stăteam tot la geam, tot aşteptându-te,tremurând de frig până ce mamei i se făcea milă de mine şi mă învelea cu o pătură.Şi azi nu m-ai pregătit şi m-am pierdut în faţa trenului.


Să ştii că peste trei luni, tot aici o să fiu, încă adunându-mi bucăţi de suflet de pe peron.

Doar azi e azi

      "Doar azi e 29 august 2013 şi dacă nu faci azi ce vrei, nu o să mai ai o altă zi de 29 august 2013 ca să o faci." Cam asta îţi spuneam şi eu acum o lună, doar cu altă dată.Atunci însă părea că nu crezi, că eu aiuresc, că iar vorbeşte mult această Dora împrăştiată ca atunci când avea mâna în gips şi spunea că aşa egalează incapacitatea de a se folosi de ea.Doar că atunci îi ţineai mâna dreaptă într-a ta şi zâmbeai în timp ce acum mergi în spatele ei ca să nu-ţi vadă ochii umeziţi.Pentru că în aceşti ochi verzi, în privirea cărora era doar dragoste,se ascund aceleaşi sentimente de care nu te-ai putut elibera nici în două luni amare.Nici chiar în spatele lentilelor în care ea-şi vedea reflexia şi se gândea că păru-i ciufulit şi umed din cauza ploii nu te-ai putut abţine.Spui că n-o iubeşti, dar ochii tăi trimit săgeţi verzi de dragoste oarbă, născută într-o februarie geroasă şi hrănită din fiecare miercuri, cu cafea.


Doar azi e azi şi doar azi inima putea să bată raţiunea.

Da,Ştefane,da!

    -Da, Ştefane, după ce nu a mai răspuns la mesaj nu m-a lăsat inima să-o mai sun.Era la fel de departe ca şi tine.Mi-a lăsat drept pedeapsă mirosul ei impregnat în suflet,rujul ei roşu  mereu pe buzele mele oricât aş încerca să-l îndepărtez.Am încercat alte nuanţe, dar degeaba." Roşul e permanent" spunea ea şi eu nu o înţelegeam, până acum.Dimineaţa mereu fac cafeaua pentru amândoi şi îi umplu ceaşca, dar ea aşa rămâne până plec la servici.Iar când mă-ntorc, mă îngrijorez că s-a răcit şi pun din nou ibricul pe foc.Nu apare niciodată să-şi bea cafeaua pe care atât de mult o adora.Şi totuşi...urmele buzelor ei sunt încă pe ceaşcă.Cravata mea nu e niciodată aşezată şi nici asortată cu cămaşa.Nu mai ştiu să fac asta...O vreau, Ştefane! O vreau înapoi! O vreau încă o zi de miercuri şi poate să plece joi! Dar o vreau miercuri!

O zi nepotrivită

       Un fel de zi de miercuri  petrecută duminica și un fel de gust de cafea cu aromă de trecut.O fetiță cu aceleași enciclopedii Winnie în mână, dar rămasă cu un singur cititor.Încercarea cea mai grea a zilei a fost rezistența de care am fost nevoită să dau dovadă în fața insistențelor ei de a-l chema pe prietenul ei la războiul din parc.Cum poți să-i explici unui copil de 6 ani că războinicul nu mai vrea să lupte cu adversarul pentru prințesă? Și că o lasă pradă vrăjitoarei?Cu atât mai puțin poți să-i explici că defapt el o părăsește pe prințesă ca să se întoarcă la vrăjitoare și se hotărăște să rămână mut pentru totdeauna.Cum să o faci să înțeleagă că oricâtă Putere i-ar da prințesei, ea o să aibă o rană deschisă tot timpul și că oricâte descântece o să învețe prințul nu o să își revină?Cum să-i explici că mașina timpului nu o să funcționeze pentru ei și că nimic nu mai poate fi schimbat?Că prințesa va rămâne mereu naivă, prințul mereu neîncrezător și vrăjitoarea mereu rea? M-am simțit groaznic când a trebuit să-i spun că nu va mai avea voie să-mi scrie pe încheietura mâinii prima operație de adunare pe care o învățase vreodată : ” A+E=<3” și că va trebui să învățam scăderile.M-am simțit sufocată să mă văd întinsă în patul în care obișnuiam să stăm amândoi, unul în brațele celuilalt sau bătându-ne pentru o pernă. O zi de miercuri petrecută duminică e o idee la fel de proastă ca și o zi de duminică petrecută miercurea.

Întâmplător

Nebuloasa zilelor de azi
Umbrește fericirea celor de atunci..

Miercuri nu mai e miercuri și nici tu nu
Ești cel care era lângă mine
Râzând de cum beam cafeaua și îl adoram de Winnie.
Intâmplarea face să fim pe străzi diferite acum
Tot la fel de depărtate ca și sufletele noastre
Am sperat să nu trebuiască să hoinăresc vreodată pe Vise nr.15,Et.Interzis,Ap.143 !

Never

            Soarele mușcă din mâna ei la fel ca bichonul pe care nu-l va avea niciodată,lăsându-i urme ce nu vor dispărea în săptămânile ce urmează, când sigur nu o vei vedea.Ascunde în spatele maieului luat la repezeală din fuga de a prinde ultimul tren în care se mai putea regăsi, un rucsac plin cu poze.E același tren în care s-a îndrăgostit pentru prima dată și tot cel cu care a călătorit după prima dezamăgire.Ochiii ei ascunși sub stratul de fard și bine conturați de genele lungi,accentuate cu ajutorul rimelului și al dermatografului sunt ultimii la care te gândești înainte să adormi.Acum îți pare rău că i-ai întristat și sunt mai înlăcrimați ca oricând tulburând maroul oglinzilor din ei.Sunt singurele ferestre spre ceea ce ai distrus și te uiți  ridicându-te încet pe vârful degetelor,spionând interiorul unei camere ascunse,după un incediu.Da, sunt arse.Pozele cu tine, amintirile ce nu le va uita niciodată,și inima în care s-a încrezut prea mult.Nu ai rămas decât cu privitul..O alegere prostă.

Perfect

                 În timp ce cineva explica cum bichonul i-a fugit de acasă, în timp ce timpul fugea ca păsările în înaltul cerului,în timp ce altcineva sufla în lumânările care-l îmbătrâneau cu un an mai devreme, pe canapeaua neagră stăteau alăturate, două suflete încătușate, capturate în cutii mari ce semănau cu oamenii.Întunericul dinăuntrul lor e interminabil.Sunt două ferestre undeva mai sus, însă nu mai sunt de ajuns pentru a menține în viață camera asta mare.Bătăile ce se aud din dreptul petei roșii de pe tavan e singurul semn al existenței lor.Perfecțiunea este atinsă prin formele sentimentelor asemenea figurilor geometrice: cubice, paralelipipedice și totuși sferice, enorme.Unul lângă celălalt, sufletele se caută nebunește,pierdute în spațiu și printre formele  necunoscute ale gardienilor și ale indivizilor care încearcă să îngroașe ceața deja lăsată între ele.Vrăjitoarea șireată își schimbă mantia constant: maro,galben,roșu,portocaliu și din nou maro.Prizonierii nu au știut că trebuie să se ferească de ea..

De ieri

         Un nou pasager în trenul vechi.Vagoane pline de trecut, la fel ca rafturile bibliotecii din centru orașului unde toți autorii își ascund poveștile și personalitatea în spatele volumelor groase,răsfoite cu nerăbdare de curioși.Unele pagini au colțurile îndoite precum toate inimile din vagonul din urmă, unde un loc este neocupat.Pe banchetă stau plictisiți de atâta drum prin pustietate 3 bărbați.Toți poartă pălărie.Își ascund ochii ca nou-venitul să nu le observe oboseala din ei și privirea goală.Era de mult pierdută.Cel de lângă geam plânge.Suspină încet, să nu atragă atenția.Doamna  cu rochia neagră de pe locul alăturat este condamnată să citească neîntreruptă din carte interminabilă,cu foi noi, magice care apar în fiecare minut.În fața lor, pe locul cel mai retras, unde lumina plăpândă nu ajunge,între ceilalți doi domni îngândurați,  era Ea,cu macii roșii ca focul mereu în privire, cu mâini albe de catifea și buclele roșcate acoperindu-i decolteul generos al rochiei  albastre.Ținea în mână ceașca de cafea cu care a fugit de acasă în ziua în care a fost amăgită, în ziua în care și-a permis să fie naivă.Gusta din când în când să verifice dacă  nu s-a răcit.Avea gust de soare, de mare și de cântece care vorbeau de iubire și de moarte.Din ușa compartimentului o implora să nu-l părăsească însă a sfârșit împins brutal, căzând pe podea și sfărămițându-se  în bucăți de cristal.

Univers prăfuit

              ”E doar o bancă albastră,prăfuită și izolată.” Nu, nu e.E o amintire, o zi de miercuri  dintr-o primăvară și un ibric cu cafea dat în foc pentru că nimeni nu era acolo să oprească aragazul.Tu nu înțelegi că banca asta prăfuită e martorul declarațiilor de dragoste dintre Silvia și Marian?Că în fața acestei bănci a îngenunchiat Liviu făcând-o pe Cristina să plângă de fericire?Albastrul inconfundabil al  băncii i-a inspirat pe Bianca și Iustin în alegerea numelui fetiței lor, Sabina.Aici au petrecut timp zile la rând cuplurile îndrăgostite îmbrățișați și tot aici  au terminat de citit ultimul capitol din cartea lor preferată, puștoaicele.Cu capul pe spate, au văzut primii copaci înfloriți din prima lor primăvară Ștefan și Adina.Banca asta nu e doar o bancă.E parte din viața lor, a tuturor.Și e parte și din viața mea, pentru că și eu stau acum aici, amintindu-mi cum visele mele au răsărit și au apus în același loc: în fața băncii albastre, izolate și prăfuite din parc, în ceea ce fusese ziua mea preferată.
 
Banca asta nu e doar o bancă, e un miraculos colț din viața  universului.

Crazy

 În cea mai însorită zi de miercuri vreau să merg în parc.Vreau să văd copii în leagăne și vreau să îi aud râzând.În parc e verde,la fel ca-n ochii tăi.În parc e soare, la fel ca-n sufletul meu.Nu ți se pare ironic cum iarba e mai frumoasă atunci când e soare și soarele e  observat abia când vedem verdele deschis al ierbii?Într-un oraș de criminali de vise, hoți de speranțe și negustori de fericire mincinoși,iarba și soarele sunt cele mai frumoase peisaje care se completează perfect.Vezi și tu asta?Deschide ochii și privește atent.Uită-te până când verdele nu devine ruginiu în frunze și se face seară.Va fi întuneric și nu vei vedea nimic.

E miercuri și e soare, dar în parc nu mai văd verde.

Descoperire.

”Amateur Hypnosis

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii. Ne vedem miercurea viitoare.”

Dreams.

    O zi de miercuri pierdută alături de alte două,un tren în întârziere și un suflet rătăcit prin vagoane.Un cer fără nori,amețitor și un soare arzător.Linii ferate încrucișate și călători neliniștiți.Doi cățeluși zburdalnici și două suflete unite.Doi copii de cinci ani la liceu și două medii fruntașe.Două regrete și două suspine.Două mașini accidentate,două ambulanțe.Două mame îndurerate și două speranțe.Două nopți de metafore și două idei contrare.Două luni de iubire și două de amăgire.Doi monștri înfricoșători și doi copii speriați.Două uși închise și două clădiri diferite.Doi rivali și o problemă gigant.Două speranțe moarte și două visuri neîndeplinite....

Senin ploios

         Alerg.Alerg nebun,Alerg fără să mă opresc,fără să simt bătăile rapide ale inimii,fără să simt sângele alunecând prin vene ca un râu în zilele ploioase,învolburat; alerg fără să-mi pese că obosesc,fără să realizez că mă dor picioarele,fără să simt pietrele de sub talpa teneșilor care mă înțeapă la orice mișcare fac la fel ca cel mai mare și mai ascuțit spin.Alerg asemeni unui sinucigaș pe liniile ferate ce realizează că se apropie locomotiva.Alerg ca puii pierduți de mamă și rătăciți în pădure.Alerg fără să mă împiedic de câinele creț al prietenului tău.Alerg ca și cum viața mea ar depinde de asta,ca și cum doar pentru asta m-am născut.Alerg ca soarele pe cerul senin,într-o zi de început de vară.Alerg fără destinație,nebăgând de seamă toate privirile atrase asupra mea și toate exclamațiile de :„Plânge!”

Inundație

     De câteva zile plouă continuu.Mereu am asociat ploaia cu lacrimile celor de sus,ale Lui, ale îngerilor și oamenilor buni.Ca și cum ei toți ar plânge pentru greșelile pe care noi le facem sau pe care nu încercăm nicicum să le oprim.Cu părul desprins,umed,încrețit de la ploaie,nemachiată,cu blugii uzi până la genunchi și balerini plini de apă fug cu umbrela în mână ca un ucigaș urmărit de conștiință.Apă.Apă peste tot.Mă gândesc la inundație și la cum iar o să fie la știri vești proaste,despre oameni care-și pierd bunurile din cauza ploii.Apoi îmi aduc aminte că și eu sunt inundată.Că în apa aceea se joacă cu picioarele speranța.Cu degetele încleștate în părul prins într-o încercare de coc, cu ochii verzi mici și înlăcrimați, cu hanoracul larg și ud, cu pantalonii suflecați contemplează.Pulsul e din ce în ce mai rapid și simte cum îi explodează capul.Se sfărâmă în mii și mii de bucățele colorate în alb și negru.Lacrimile îi țășnesc din ochi fără ca măcar să își poată da seama.Apa e din ce în ce mai rece.Îi îngheață picioarele.Sentimentul de neputință o copleșește și nu își mai poate mișca degetele.Cafeaua din cana uitată alături și-a pierdut gustul.Nu mai e bună.Nimic nu mai e bun.Dezorientată,se afundă în apă tot mai mult.Cu fiecare centimetru înaintat amintirile o copleșesc.O să moară.Nu-i pasă.O să reînvie miercuri.

     Nu vrea să plângă, nu vrea să înghețe, nu vrea să moară și mai ales nu vrea să piardă ziua de miercuri.O să facă pneumonie...                                                                                                                                                      

Important

              " Important e să nu te gândeşti cu amărăciune la dezamăgirile vieţii. Învaţă să renunţi la trecut şi recunoaşte că nu va fi mereu soare afară. Şi când eşti pierdut în întuneric şi disperare, aminteşte-ţi că numai în întunericul nopţii vedem stelele care ne vor arăta drumul spre casă. Aşa că nu-ţi fie frică să faci greşeli, să te împiedici şi să cazi, pentru că, de cele mai multe ori, cele mai mari recompense vin din faptul că ai făcut acele lucruri care te sperie cel mai mult. Poate că vei obţine tot ce-ţi doreşti. Poate că vei obţine mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Sau poate vei cădea,te vei juli ca apoi să te ridici mai puternic și mai decis ca oricând.Cine ştie unde te va duce viaţa? Drumul e lung şi, la final, călătoria e, de fapt, destinaţia."

Mijlocul gândurilor

      Pierdut.Un om pierdut mă simt.Printre întrebări nepuse și cuvinte nerostite.Aș vrea..aș vrea să te pot ține în brațe, să-ți pot spune cum nu pot dormi noaptea dacă nu îți dau „noapte bună”.Să-mi simți inima tresăltând când mă strigi „Copilă scumpă ce îmi ești!”. Aș vrea să-ți povestesc cât de mândră sunt de mine atunci când reușesc să-i fac pe ceilalți să zâmbească.Sau cât de bine îmi ascund tristețile...ai fi mândră de mine! Mi-am învățat lecția.Ești..mai bine spus, ai fost o profesoară excelentă.Dar știi ceva? M-am cam plictisit de jocul ăsta stupid.De minciuni cu care mă păcălesc zi de zi.Vreau să vorbesc cu cineva.Vreau să vorbesc cu tine.Vreau ca tu, din toată lumea, să-ți dai seama doar dintr-o privire ce e în neregulă cu mine.Și apoi...și apoi să mă îmbrățișezi.Așa cum numai tu știi să o faci.Să mă ții la piept la fel de strâns ca în noaptea în care mi-ai spus pentru totdeauna”Te pup, frumoasa mea.”Dar nu mai vreau să dispari...pentru că mi-e dor de telefoanele noastre târzii, de plimbările cu lumânarea în mână înainte de culcare, de parolele noastre în caz de urgență.Mi-e dor și de ocheadele pe care ni le dădeam în situați ciudate, de zâmbetele aruncate în timpul discuțiilor plictisitoare, de ochii tăi închiși la culoare.Mi-e dor ca cineva să-mi reamintească de cum o să ajung eu o doctoriță celebră și voi putea să ajut cât de mult posibl.Mi-e dor să-ți spun„Nu mă mai lăuda, că mi se urcă la cap”.Mi-e dor de zilele în care mă împleteai la fel ca tine și-mi spuneai că îmi stă mai bine decât te așteptai.Mi-e dor să mergem ținându-ne de mână, zâmbind, fiind la fel de mândră precum ar fi  familia lui Michael Jackson. Mi-e dor de vacanțele perfecte de vară petrecute cu tine și le urăsc pe cele de acum.Mi-e dor de halatul tău pufos, albastru și plin de mirosul tău.Plin de tine.

   Mi-e dor de dor.

Miercuri.

                    Dacă soarele ar dispărea...ar fi noapte continuu.Ar domni misterul.
   Al nopții, al lacrimilor, al suspinelor, al apei, al pădurii, al florilor, al cafelei, al jocurilor stupide, al zâmbetelor, al plajei, al temelor,al cărților necitite, al pantofilor cu toc, al petei apărute pe albul norilor din senin, al culorilor, al dermatografului, al numerelor, al cerului, al stelelor, al melodiilor nelansate încă,.Al străzilor prost marcate, al liniilor ferate, al călătoriilor fără destinație din mijlocul nopții,al viselor neîmplinite, al băncilor din parc, al chiștocurilor din fața tribunalului.Al marilor așteptări ale vieții,al oglinzilor prea mari, al lumânărilor aprinse, al ploilor de vară, al glugilor, al tricourilor largi, al acelui Cuțu, al becului uitat aprins, al parfumului nedespachetat, al mesajelor neexpediate, al apelurilor ratate, al hanoracului împrumutat plin de parfum străin.

            Un mister inexplicabil.Plăcut de înfricoșător, plăcut de veșnic. Un mister al zilelor de miercuri..

Rainy Mood

       Iubesc ploaia.Iubesc zgomotul făcut la căderea stropilor de apă pe acoperișurile caselor.Iubesc îmbrățișarea lacrimilor tale oferite obrazului meu.Iubesc sentimentul pe care îl am atunci când, ca un copil mic și mofturos arunc umbrela deoparte că să te pot privi mai bine.Să pot vedea regretul din ochii tăi căprui, închiși la culoare ca cele mai întunecate colțuri ale pădurii în care nu credeam vreodată că mă voi pierde.
    Iubesc cum îți pot simți bătăile inimii în strânsoarea îmbrățișărilor tale calde.Inima aceea păcătoasă pe care niciodată nu o asculți...Iubesc să-ți simt mâinile tremurânde pe coapsa mea.Da,de ele vorbesc.De mâinile care m-au făcut să tresar de atâtea ori ca o victimă pierdută în fața celui care știa că avea să-l omoare...
      Iubesc să visez la gândul că toate grijile mele pot dispărea odată cu stropii de ploaie de pe fața mea..Iubesc să cred că nu voi face niciodată pneumonie dacă stau în ploaie în brațele tale.

Iubesc...iubesc.Iubesc ochii tăi, îmbrățișările tale..iubesc hanoracul tău.Te iubesc, cred.Dar cel mai sigur, iubesc ploaia.

Reorganizare

  Picură.Simt cum picăturile de apă îmi invadează sufletul.Îl spală.În sfârşit se întâmplă asta. Aştept de un an jumătate  momentul în care sufletul are să-mi fie reorganizat.Sper doar ca rănile să se cicatrizeze repede.Respir adânc.Mirosul de şosea udă e tot ce mi-a mai rămas de la tine.Şoseaua pe care inevitabilul s-a produs.Te-a prins.Ai pierdut lupta.Am pierdută împreună.



Respir adânc.Sufletul se curăţă.Încerc să uit.Eşti eroul meu!

Who are you?

        Cineva m-a întrebat: "Dacă ar fi să te descrii, ce ai spune despre tine?".Amuzată, am spus"Tot ceea ce mă defineşte".Dar răspunsul primit a fost"Doar un cuvât.Unul singur.Cel mai descriptiv." Aici a început dilema mea.Ce cuvânt să aleg?...

         fată,16,soră,fiică,elevă,viitoare medic,conştiincioasă, zăpăcită,cu capul în nori,visătoare,realistă,optimistă,pesimistă,creativă,sinceră,scundă,şatenă,zâmbitoare,plângăcioasă,timidă, mincinoasă,bijuterii,cercei,inele,ceasuri,ojă neagră, model de ojă, împletituri, mascara, fon de ten, dermatograf,tuş, panglici, eşarfe, hanorace,inimioare,ambiţioasă,nebună,îndrăgostită,supărăcioasă,yahoo messenger, facebook, twitter, Beyonce, Cher Llyod,Pink,Citit, cărţi, dragoste, vampiri, SF,Rock, Scris, Desene,Ojă roşie, blue, turquoise,balsam de buze, brăţări,îngeraşi, romantism, muzică, coreeni,băieţi înalţi,VCB,responsabilă dar iresponsabilă, matură dar totuşi infantilă....



Cine sunt?