Limba dragostei

       Învăţ istorie.Învăţ istoria limbii române.Învăţ cum oamenii au împrumutat cuvinte din diferite limbi străvechi  ca să se poată exprima mai bine.Latina,slava sau maghiara mi s-au părut întotdeauna imposibile.Dar încep să cred că tu, dragul meu, m-ai învăţat câte ceva din fiecare.Datorită ţie am avut în latină,am iubit în slavă şi am pierdut în română.Datorită ţie,am avut buzele traco-dace muşcate,însângerate,roşii, vineţii,dureroase.Am avut ochii purificaţi amândoi,simultan,prin aceleaşi lacrimi, pentru că, dragul meu, lacrimile mele se scurgeau pe obrazul tău, iar lacrimile tale o iau la fugă până la bărbia mea.Pentru că inima noastră latină, a amândurora, era doar una şi acum nu mai are putere nici măcar să mai bată până când gonesc la farmacie să iau un pansament.Pentru că noi, iubitule, nu mai avem organe,noi nu mai existăm.Tu şi eu.Pentru că noi, iubitule, am riscat prea mult unindu-ne în acelaşi corp.Pentru că s-a sfărămiţat.Pentru că nu mai există niciunul din noi care să culeagă cioburile şi să ne reconstruiască.Pentru că oamenilor nu le plac culorile.Pentru că ei iubesc alb negru,pentru că ei nu iubesc şoptit în orele de română,mate sau fizică.Pentru că ei nu iubesc, iubitule,aşa cum iubim noi în latină, slavă, traco-dacă,maghiară,franceză sau română...