Două săptămâni.

      Tu,Alexandră dragă, nu ai înţeles nici acum că pentru noi,băieţii, nu există mai mult de două săptămâni? Au trecut, am trecut şi noi la următoarea.Ce dacă am ochii umflaţi de plâns şi buzele muşcate de dor? Ce rost mai au vorbele între noi când nu îmi pot lua ochii de la ea? Ce rost mai are să-mi spui cum se simte când văd grimasele durerii pe faţa ei de fiecare dată când privirile ni se încrucişează? Cum să-mi înapoieze hanoracul pe care până ieri îl purta zilnic? Cum să-l primesc şi să-l port eu dacă nu vreau decât să o văd pe ea înotând în dungile lui negre şi gri?Cum să spun acum că nu vreau să o mai văd când eu mor de dragul ei?Dar o fac,vezi bine...După două săptămâni şi încă câteva, Alexandra, nu mai pot trece la următoarea.Pentru că merg pe stradă,Alexandra, şi o văd în toate fetele.Pentru că îmi lipseşte zâmbetul ei de mâţă alintată pe care-l caut pe toate feţele fetelor.Pentru că niciuna, la naiba,niciuna nu se încruntă la mine când o numesc mâţă! Pentru că lor le place, dar ei nu.Pentru că nu văd fete care se joacă cu părul la fel de gingaş ca ea.Pentru că niciuna nu e ea,Alexandra!