După doi ani, avea aceeaşi vânătaie în formă de inimă pe genunchiul drept.Avea aceeaşi speranță vie că alifia pe care şi-o cumpărase în acea dimineață de iunie avea să o ajute.Visa să poată ieşi pe stradă cu mândrie, purtând rochiță galbenă, să-şi ducă la bun sfârșit 'contractul' semnat la începutul lui iulie şi mai mult...nu vrea să dezamăgească singurul om care i-a oferit încrederea, deşi ştia că nu o să primească nimic din partea ei.
Era însă conştientă că orice ar încerca, ori ar face, inima are memorie internă şi sentimentele îngropate de vii acolo, în cimitirul roșu, vechi,dărăpănat, nu aveau să moară niciodată.
Păstra acolo ochii pe care învățase să-i iubească, obrajii pe care se chinuia din greu să nu-i sărute, cuvintele care o puseseră pe gând.
Acum, la doi ani, vedea cum deşi în brațele altuia, simțea tot îmbrățișarea lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu