Nu puteam spune că nu avea dreptate. Ceva se schimbase și vedeam asta în fiecare dimineață în oglindă. Spuneam tuturor că nu îmi este teamă, că nu mă va împiedica nimic să-mi duc la bun sfârșit visul, că indiferent cât de departe voi fi, mă voi adapta, că voi putea trăi fără ei. Cred că înainte să îl mint pe el mă mințeam pe mine. Pentru că plângeam în fiecare zi la gândul că peste 6 luni eu voi pleca, plângeam în fiecare seară, uitându-mă la ei, cum dormeau fără griji. Oare voi putea dormi fără ei? Fiecare dimineață însemna o zi mai puțin din timpul ce-mi rămăsese.
Mergeam unul lângă altul, fără a scoate un cuvânt. Mergeam tăcuți, de parcă orice am spune, ne-ar fi făcut mai rău. Știam amândoi unde mergem și știam amândoi ce avea să se întâmple odată ajunși acolo.
El se gândea că peste șase luni nu o să se mai poată supara pe ea, iar ea se temea că peste tot atâta nu va mai avea cum să se liniștească în brațele lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu