Un metru

Este teribil,ştii?! Să-ți vezi inima bătând la un metru distantă şi să nu poți să o strângi la piept aşa cum o făceai odinioară.E cumplit să ajungi să fii gelos pe un copil care-i fură toți pupicii meniți să fie ai tăi. Dacă m-aş transforma şi eu în copil?! Ah,cum m-ar alinta! Şi toate poftele mi le-ar face, şi mâna mea..ar fi mereu în mâna ei.Şi m-ar face din nou fericit.Am fi fericiți împreună.
Ah, de ce-am crescut?

Scar(i)

Da, era aruncată acolo,pe preşul de la uşă.
Ăla urât pe care îl arunca mereu şi îl găsea a doua zi  din nou în fața uşii.Acolo am găsit-o, adunându-se.Erau bucăți colorate.Cele mai colorate!Cele mai frumos colorate bucăți de om! Nu mai văzusem aşa ceva...M-am grăbit s-o ajut! Nu mă lăsa, mă împingea pe scări;cădeam şi de fiecare dată mă întorceam la ea cu un picior, o mână,o coastă ruptă...buze sparte, dinți căzuți din încăpătânarea  mea nebună de a-i urla cât mă țineau plămânii că îi  sunt alături.Să nu se dea bătută

Maraton

M-am găsit singură, întinsă pe o canapea veche, ce-i folosea drept pat. Televizorul mergea continuu de 7 ore iar eu mă simțeam din ce în ce mai mică. Atât de mică încât îi intram sub unghii. Şi de acolo mergeam pe cărările lăsate acolo de timp. Mă grăbeam şi curând aveam să alerg. Trebuia să ajung cât mai repede în centru. Era o  chestiune pe viață şi pe moarte.. sau aşa credeam eu. Cădeam, îmi juleam genunchii în pietrele lăsate de nişte indivizi dubioşi. Alergam, alergam şi iar alergam. Fără să îmi dau seama că nu mai exista nicio viață pentru care o fac.

Haos și pace

Când străzile inimii îmi sunt inundate de atâta ploaie, îmi ies oamenii la balcon şi zâmbesc fericiți. În orașul meu nu există umbrele.
Iar oamenii mei se încumetă,se prind de mână şi ies să danseze în centru. Se calcă unii pe alții şi nu ocolesc nicio groapă.Zâmbesc amabil sau înjură printre dinți şoferii grăbiți.
Când plouă în inima mea e haos şi pace.

Am dat mâna cu trecutul

Am dat mâna cu el, mi-am fixat privirea pe zâmbetul lui de care s-a îndrăgostit.Nu ne-am vorbit.De altfel ce și-ar putea spune doi bărbați care împart aceeași femeie? 'Bună! Ce faci? Cum îți merge relația cu cea pe care eu am adorat-o?' patetic.
Nu ne-am spus nimic,dar ne-am înțeles.Ochii mei trimiteau săgeți prea dureroase bănuiesc. Pentru că în locul zâmbetului a apărut o grimasă.Sau poate era doar mâna mea care-i sfărâma degetele.Am vrut să înțeleagă că nu îi voi permite niciodată să îi facă ceea ce i-am făcut eu,că dacă o văd la fel de tristă precum era cu mine, va ajunge... ca mine, distrus. Am vrut să îi spun că dacă o dezamăgeşte se va simti cel mai mizerabil om. Ca si cum ar fi dărâmat universul unui copil. Ar fi crunt. Nu ar putea să o mai privească în ochi..oh,si fără ei.. fără ei esti pierdut. Aş fi vrut să îi arăt toate cicatricile pe care le-am căpătat în urma...laşității mele.
Dar nu am putut. Îl ținea strâns de mână, vedeam în ochii lor că dragostea lor trece mai departe de stele si atunci... am simtit cum sângele se oprește în loc.

Aș vrea

     -Aș fi vrut să mă pot îmbăta în fiecare seară cu parfumu-i neschimbat.Aș vrea să-mi rămână în fiecare zi între dinți buzele ei uscate.Aș vrea să mă trezesc dimineață de dimineață,cu unghiile roșii de la sângele scăpat printre coastele-i.Aș vrea să rămână numai cu colanții negri,rupți,pe care i-a purtat în duminica de după Crăciun.Aș vrea să rămân permanent cu acea plăcere pe care o resimt prin toții porii atunci când se cuibărește în poalele mele.Aș vrea să pot să râd de ea la fiecare săptămână, când se plânge că nu înțelege de ce nu-i rezistă oja pe unghii mai mult de trei zile.Aș vrea să pot să-i spun că nu interesează pe nimeni asta,că ea strălucește și fără sclipiciul de pe unghii!
     -Și de ce nu-i le spui,Ștefane?
     -Pentru că i le spune altul acum,le simte altul acum...

Ce ar fi..

Ce ar fi să mă iubești mereu?
Cum ți s-ar părea să mă iubești în fiecare dimineață și în fiecare noapte?Cum ar fi să mă lași să te răsfăț în fiecare secundă? Cum te-ai simți când la fiecare clipire ți-aș săruta ochii? De câte ori te-ai cutremura când ți-aș iubi fiecare por?Câte zâmbete mi-ai dărui dacă te-aș trezi cu cafeaua făcută? Cu câtă voioșie m-ai îmbrățișa dacă ți-aș cere să mergem la teatru? Cum te-ai comporta dacă aș avea curajul să mă urc în avion doar alături de tine? Cum ai reacționa dacă ți-aș spune toate astea acum,când te am în față?
Ce întrebare e asta,iubitule?
Prostească,bănuiesc...

Injecții

În fiecare dimineață îi injectau fericire. 2ml. Cu ace mici, albastre, o înțepau spunându-i că doar așa  va fi fericită.
Seara, reîmprospătau senzația. Ca să nu se piardă pe timpul nopții. 2ml de fericire la 12 ore. Asta era regula. Iar el o însoțea de fiecare dată la doamna glumeață de la care a primit în 6 zile toate sfaturile de care avea nevoie pentru încă 6...vieți.
Avea să vină el mai târziu. Când ea pleca, se usca pe dinăuntru până când ajungea să își simtă inima cât o stafidă,plămâni ca două alune... Iar sângele..scurs de-a lungul celor câtorva kilometri dintre ei..
  Avea nevoie de injecții.Din oră în oră.Era dependent.

Șase luni și (peste) șase luni.

Nu puteam spune că nu avea dreptate. Ceva se schimbase și vedeam asta în fiecare dimineață în oglindă. Spuneam tuturor că nu îmi este teamă, că nu mă va împiedica nimic să-mi duc la bun sfârșit visul, că indiferent cât de departe voi fi, mă voi adapta, că voi putea trăi fără ei. Cred că înainte să îl mint pe el mă mințeam pe mine. Pentru că plângeam în fiecare zi la gândul că peste 6 luni eu voi pleca, plângeam în fiecare seară, uitându-mă la ei, cum dormeau fără griji. Oare voi putea dormi fără ei? Fiecare dimineață însemna o zi mai puțin din timpul ce-mi rămăsese.
  Mergeam unul lângă altul, fără a scoate un cuvânt. Mergeam tăcuți, de parcă orice am spune, ne-ar fi făcut mai rău. Știam amândoi unde mergem și știam amândoi ce avea să se întâmple odată ajunși acolo.
  El se gândea că peste șase luni nu o să  se mai poată supara pe ea, iar ea se temea că peste tot atâta nu va mai avea cum să se liniștească în brațele lui.

La doi ani

După doi ani, avea aceeaşi vânătaie în formă de inimă pe genunchiul drept.Avea aceeaşi speranță vie că alifia  pe care şi-o cumpărase în acea dimineață de iunie avea să o ajute.Visa să poată ieşi pe stradă cu mândrie, purtând rochiță galbenă, să-şi ducă la bun sfârșit 'contractul' semnat la începutul lui iulie şi mai mult...nu vrea să dezamăgească singurul om care i-a oferit încrederea,  deşi ştia că nu o să primească nimic din partea ei.
   Era însă conştientă că orice ar încerca,  ori ar face, inima are memorie internă şi sentimentele îngropate de vii acolo, în cimitirul roșu,  vechi,dărăpănat, nu aveau să moară niciodată.
    Păstra acolo ochii pe care învățase să-i iubească, obrajii pe care se chinuia din greu să nu-i sărute,  cuvintele care o puseseră pe gând.
   Acum, la doi ani, vedea cum deşi în brațele altuia, simțea tot îmbrățișarea lui...