M-am găsit singură, întinsă pe o canapea veche, ce-i folosea drept pat. Televizorul mergea continuu de 7 ore iar eu mă simțeam din ce în ce mai mică. Atât de mică încât îi intram sub unghii. Şi de acolo mergeam pe cărările lăsate acolo de timp. Mă grăbeam şi curând aveam să alerg. Trebuia să ajung cât mai repede în centru. Era o chestiune pe viață şi pe moarte.. sau aşa credeam eu. Cădeam, îmi juleam genunchii în pietrele lăsate de nişte indivizi dubioşi. Alergam, alergam şi iar alergam. Fără să îmi dau seama că nu mai exista nicio viață pentru care o fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu