Pinguin

  În seara în care s-a întors devreme acasă, şi-a dat seama că ea plecase.Mirosea a dezamăgire şi a vise spulberate.Ştia că fusese la gară,să-i ducă geamantanul în care erau aranjate meticulos nopţile lor albe.Îi oferise în iarnă un ursuleţ alb.Era acolo, între miercuri şi joi.Avea cămaşa pe care o purtase el la prima întâlnire lângă rochiţa ei orange din aceeaşi zi.Luase cu ea plaja pe care se iubiseră şi stelele primului sărut.L-a lăsat gol.Până şi privirea care o înnebunea a pus-o lângă brăţara albastră pe care n-a purtat-o niciodată.
  S-a întors acasă şi a găsit consolarea în cea pe care o numise 'Speranţă'.Iar ea, neputincioasă în faţa armatei emoţionale, îi acceptă propunerea de-ai face curat în camera plină de ea, să-i şteargă de pe piele amprentele degetelor ei sau..din loc în loc să-i bandajeze zgârieturile, să-i vindece buzele muşcate de dor,să-l vindece de sindromul pinguin.

Dora

           
             Mereu am crezut că numele de Dora mi se potriveşte mai bine.Dora e o tipă indecisă pe care am întâlnit-o în ultimul an.Seamănă mult cu mine, dar ei nu îi e frică de ce se va întâmpla în clipa următoare.Ei nu îi e frică de sentimentele pe care nu şi le mai poate controla...Ea nu-şi ascunde cearcănele sub fondul de ten cumpărat în săptămânile în care era mai pierdută decât Alice.Ei nu îi e ruşine să iasă pe stradă cu părul nepieptănat şi nici nu-i pasă dacă tricoul albastru e călcat sau nu.Ea are mereu oja sărită de pe unghii.Când am cunoscut-o pentru prima dată, părea că pierduse pe cineva în mulţimea în mijlocul căreia ne aflam.Mai târziu am înţeles că aşa era ea: căuta tot timpul pe cineva, speriată la gândul că iar rămâne singură.Îi este tot timpul dor de cineva, de ceva ce a avut înainte, îi e mereu dor de ziua de ieri şi de sentimentele pe care le nutrea atunci.Cred că dorul o defineşte.Cred că dorul e în ADN-ul ei.Cred că Dora e de fapt dorul întruchipat.

       Cred că Dora e numele meu nedeclarat...

Martie

   Şi-au dat întâlnire.

Doi îndrăgostiți într-un martie ploios,pe o bancă oarecare,într-un parc dintre blocuri.

"Aşa arată diminețile mele preferate!" îi spuse cu zâmbetul lui fermecător.Ea,zâmbind luă floarea culeasă din grădina vecinului. 

"Aşa ar fi trebuit să arate!" 

  Şi-au dat întâlnire în trecut...

Epidemie

                În fiecare februarie mă cuprinde zilnic, dar mai ales în zilele pare, o febră malignă de 40.
Mă dor atunci oasele străine, mă dor ochii goi..Am încercat tot timpul să-mi ascund viciul...nu am spus nimănui că am o colecţie periculoasă,imensă de inimi;până am înţeles că e mai puternic ca mine.Şi de atunci îl port cu mândrie legat cu aţă roşie la încheietura mâinii.
  Am răni adânci,am irişi incolori şi inima mea...devine cimitirul tuturor speranţelor şi al tuturor iubirilor bolnăvicioase în luna lui făurar.Mă doare zvâcnirea şi dorinţa de evadare a oamenilor din mine.Se zbat nebuni sub piele şi împing cu picioarele şi dau cu coatele în giulgiul ăsta strâns;împroşcat cu veninul minciunii şi zugrăvit zilnic, s-a subţiat.
  Oraşul din mine e la fel de pustiu ca în seara aceea ploioasă de mai, când doar o maşină hoinăreşte şi accelerează din graba şoferului de a scăpa de ploaia care-i spală amintirile.
Oamenii colecţionează amintiri, ştii, nu ca mine, inimi.Oamenii sunt libertate, nu ca mine, închisori.Oamenii iubesc frumos şi mincinos...eu iubesc  neuniform, în nuanţe; eu idolatrizez şi de asta am epidemii de oameni în fiecare februarie.

Captiv

 -Îmi pare rău, nu există tratament medicamentos împotriva trecutului...
-Şi asta înseamnă,domnule doctor,că trebuie să trăiesc aşa?Trebuie să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu mirosul cafelei impregnat în piele?Cum să suport,domnule,inima tremurând în fiecare zi pentru că e posibil să-l zăresc trecând pe lângă mine?Inimă cu un covor murdar,pereţi împroşcaţi cu sânge şi camere aglomerate.Cum să fac să nu mai simt degetele lui vibrând printr-ale mele?În fiecare miercuri beau trei cafele, în fiecare vineri mă îmbrac în roşu şi în fiecare duminică port mănuşi.În mine nu găsiţi un om, în mine nu mă găsiţi deloc.Înăuntrul meu vă împiedicaţi de mâini,ochi,umbre,vene,păduri,cer,stele din oamenii cărora le-am lăsat la rându-mi frânturi din mine.ADN-ul meu nu are doar patru litere, are poezii bacoviene.Cum mă întorc la priză,domnule doctor, să mă deconectez dacă în urmă-mi firele sunt încurcate?Ar trebui să trec din nou prin gara sufletului fiecărui om.Mi-e frică.Şi totuşi aş vrea să scap de îmbrăţişările prea trânse care mă sufocă  zilnic.Prescrieţi-mi un MemoPlus.
-Nu vă ajută!
-Ba da! Nu mai uit să uit.

Ea e,copile!

E genul ăla de femeie de care fiecare bărbat s-a îndrăgostit măcar o dată în viață.
E genul de femeie complicată,care  te face tot timpul să te întrebi ce vrea cu adevărat.
E genul de femeie care te ține pe jar.Care îți dă speranțe, iar apoi te face să crezi că sunt deşarte.
E genul de femeie care luptă pentru ceea ce îşi propune şi pe care ai vrea să o ai tot timpul lângă tine.
E genul de femeie care poartă mănuşi.Pare firavă,dar,dragul meu băiat, e al naibii de puternică.
E genul de femeie ai cărei priviri te mistuie.O singură dată dacă te uiți în ochi-i negri, nu mai poți ieşi de sub vraja lor.
E genul de femeie care-ți suceşte mințile când se dă cu ruj roşu.Acelaşi ruj care va rămâne pe gulerul cămăşii ani de zile în pofida eforturilor tuturor celorlalte femei de a-l îndepărta.
E genul de femeie pe care o vezi frumusețe rară chiar şi cu cearcăne după o noapte albă, în care v-ați povestit copilăria.
E genul de femeie care nu te lasă să trăieşti departe de ea.
E genul de femeie care te face să te întorci la ea în genunchi,cu pantalonii de mire rupți, implorând-o să-ți mai dea o şansă.
E genul de femeie fără de care ți-e frică să-ți vezi viitorul.
E genul de femeie pe care oricât ai vrea s-o uiți, îți e imposibil...
De asta, dragul meu Ştefan,nu am să-mi uit niciodată prima dragoste.Şi da, e genul de femeie pe care am iubit-o  mai mult ca pe mama ta.♡