Univers prăfuit

              ”E doar o bancă albastră,prăfuită și izolată.” Nu, nu e.E o amintire, o zi de miercuri  dintr-o primăvară și un ibric cu cafea dat în foc pentru că nimeni nu era acolo să oprească aragazul.Tu nu înțelegi că banca asta prăfuită e martorul declarațiilor de dragoste dintre Silvia și Marian?Că în fața acestei bănci a îngenunchiat Liviu făcând-o pe Cristina să plângă de fericire?Albastrul inconfundabil al  băncii i-a inspirat pe Bianca și Iustin în alegerea numelui fetiței lor, Sabina.Aici au petrecut timp zile la rând cuplurile îndrăgostite îmbrățișați și tot aici  au terminat de citit ultimul capitol din cartea lor preferată, puștoaicele.Cu capul pe spate, au văzut primii copaci înfloriți din prima lor primăvară Ștefan și Adina.Banca asta nu e doar o bancă.E parte din viața lor, a tuturor.Și e parte și din viața mea, pentru că și eu stau acum aici, amintindu-mi cum visele mele au răsărit și au apus în același loc: în fața băncii albastre, izolate și prăfuite din parc, în ceea ce fusese ziua mea preferată.
 
Banca asta nu e doar o bancă, e un miraculos colț din viața  universului.

Crazy

 În cea mai însorită zi de miercuri vreau să merg în parc.Vreau să văd copii în leagăne și vreau să îi aud râzând.În parc e verde,la fel ca-n ochii tăi.În parc e soare, la fel ca-n sufletul meu.Nu ți se pare ironic cum iarba e mai frumoasă atunci când e soare și soarele e  observat abia când vedem verdele deschis al ierbii?Într-un oraș de criminali de vise, hoți de speranțe și negustori de fericire mincinoși,iarba și soarele sunt cele mai frumoase peisaje care se completează perfect.Vezi și tu asta?Deschide ochii și privește atent.Uită-te până când verdele nu devine ruginiu în frunze și se face seară.Va fi întuneric și nu vei vedea nimic.

E miercuri și e soare, dar în parc nu mai văd verde.

Descoperire.

”Amateur Hypnosis

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii. Ne vedem miercurea viitoare.”

Dreams.

    O zi de miercuri pierdută alături de alte două,un tren în întârziere și un suflet rătăcit prin vagoane.Un cer fără nori,amețitor și un soare arzător.Linii ferate încrucișate și călători neliniștiți.Doi cățeluși zburdalnici și două suflete unite.Doi copii de cinci ani la liceu și două medii fruntașe.Două regrete și două suspine.Două mașini accidentate,două ambulanțe.Două mame îndurerate și două speranțe.Două nopți de metafore și două idei contrare.Două luni de iubire și două de amăgire.Doi monștri înfricoșători și doi copii speriați.Două uși închise și două clădiri diferite.Doi rivali și o problemă gigant.Două speranțe moarte și două visuri neîndeplinite....

Senin ploios

         Alerg.Alerg nebun,Alerg fără să mă opresc,fără să simt bătăile rapide ale inimii,fără să simt sângele alunecând prin vene ca un râu în zilele ploioase,învolburat; alerg fără să-mi pese că obosesc,fără să realizez că mă dor picioarele,fără să simt pietrele de sub talpa teneșilor care mă înțeapă la orice mișcare fac la fel ca cel mai mare și mai ascuțit spin.Alerg asemeni unui sinucigaș pe liniile ferate ce realizează că se apropie locomotiva.Alerg ca puii pierduți de mamă și rătăciți în pădure.Alerg fără să mă împiedic de câinele creț al prietenului tău.Alerg ca și cum viața mea ar depinde de asta,ca și cum doar pentru asta m-am născut.Alerg ca soarele pe cerul senin,într-o zi de început de vară.Alerg fără destinație,nebăgând de seamă toate privirile atrase asupra mea și toate exclamațiile de :„Plânge!”

Inundație

     De câteva zile plouă continuu.Mereu am asociat ploaia cu lacrimile celor de sus,ale Lui, ale îngerilor și oamenilor buni.Ca și cum ei toți ar plânge pentru greșelile pe care noi le facem sau pe care nu încercăm nicicum să le oprim.Cu părul desprins,umed,încrețit de la ploaie,nemachiată,cu blugii uzi până la genunchi și balerini plini de apă fug cu umbrela în mână ca un ucigaș urmărit de conștiință.Apă.Apă peste tot.Mă gândesc la inundație și la cum iar o să fie la știri vești proaste,despre oameni care-și pierd bunurile din cauza ploii.Apoi îmi aduc aminte că și eu sunt inundată.Că în apa aceea se joacă cu picioarele speranța.Cu degetele încleștate în părul prins într-o încercare de coc, cu ochii verzi mici și înlăcrimați, cu hanoracul larg și ud, cu pantalonii suflecați contemplează.Pulsul e din ce în ce mai rapid și simte cum îi explodează capul.Se sfărâmă în mii și mii de bucățele colorate în alb și negru.Lacrimile îi țășnesc din ochi fără ca măcar să își poată da seama.Apa e din ce în ce mai rece.Îi îngheață picioarele.Sentimentul de neputință o copleșește și nu își mai poate mișca degetele.Cafeaua din cana uitată alături și-a pierdut gustul.Nu mai e bună.Nimic nu mai e bun.Dezorientată,se afundă în apă tot mai mult.Cu fiecare centimetru înaintat amintirile o copleșesc.O să moară.Nu-i pasă.O să reînvie miercuri.

     Nu vrea să plângă, nu vrea să înghețe, nu vrea să moară și mai ales nu vrea să piardă ziua de miercuri.O să facă pneumonie...                                                                                                                                                      

Important

              " Important e să nu te gândeşti cu amărăciune la dezamăgirile vieţii. Învaţă să renunţi la trecut şi recunoaşte că nu va fi mereu soare afară. Şi când eşti pierdut în întuneric şi disperare, aminteşte-ţi că numai în întunericul nopţii vedem stelele care ne vor arăta drumul spre casă. Aşa că nu-ţi fie frică să faci greşeli, să te împiedici şi să cazi, pentru că, de cele mai multe ori, cele mai mari recompense vin din faptul că ai făcut acele lucruri care te sperie cel mai mult. Poate că vei obţine tot ce-ţi doreşti. Poate că vei obţine mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Sau poate vei cădea,te vei juli ca apoi să te ridici mai puternic și mai decis ca oricând.Cine ştie unde te va duce viaţa? Drumul e lung şi, la final, călătoria e, de fapt, destinaţia."