Șase luni și (peste) șase luni.

Nu puteam spune că nu avea dreptate. Ceva se schimbase și vedeam asta în fiecare dimineață în oglindă. Spuneam tuturor că nu îmi este teamă, că nu mă va împiedica nimic să-mi duc la bun sfârșit visul, că indiferent cât de departe voi fi, mă voi adapta, că voi putea trăi fără ei. Cred că înainte să îl mint pe el mă mințeam pe mine. Pentru că plângeam în fiecare zi la gândul că peste 6 luni eu voi pleca, plângeam în fiecare seară, uitându-mă la ei, cum dormeau fără griji. Oare voi putea dormi fără ei? Fiecare dimineață însemna o zi mai puțin din timpul ce-mi rămăsese.
  Mergeam unul lângă altul, fără a scoate un cuvânt. Mergeam tăcuți, de parcă orice am spune, ne-ar fi făcut mai rău. Știam amândoi unde mergem și știam amândoi ce avea să se întâmple odată ajunși acolo.
  El se gândea că peste șase luni nu o să  se mai poată supara pe ea, iar ea se temea că peste tot atâta nu va mai avea cum să se liniștească în brațele lui.

La doi ani

După doi ani, avea aceeaşi vânătaie în formă de inimă pe genunchiul drept.Avea aceeaşi speranță vie că alifia  pe care şi-o cumpărase în acea dimineață de iunie avea să o ajute.Visa să poată ieşi pe stradă cu mândrie, purtând rochiță galbenă, să-şi ducă la bun sfârșit 'contractul' semnat la începutul lui iulie şi mai mult...nu vrea să dezamăgească singurul om care i-a oferit încrederea,  deşi ştia că nu o să primească nimic din partea ei.
   Era însă conştientă că orice ar încerca,  ori ar face, inima are memorie internă şi sentimentele îngropate de vii acolo, în cimitirul roșu,  vechi,dărăpănat, nu aveau să moară niciodată.
    Păstra acolo ochii pe care învățase să-i iubească, obrajii pe care se chinuia din greu să nu-i sărute,  cuvintele care o puseseră pe gând.
   Acum, la doi ani, vedea cum deşi în brațele altuia, simțea tot îmbrățișarea lui...