Limba dragostei

       Învăţ istorie.Învăţ istoria limbii române.Învăţ cum oamenii au împrumutat cuvinte din diferite limbi străvechi  ca să se poată exprima mai bine.Latina,slava sau maghiara mi s-au părut întotdeauna imposibile.Dar încep să cred că tu, dragul meu, m-ai învăţat câte ceva din fiecare.Datorită ţie am avut în latină,am iubit în slavă şi am pierdut în română.Datorită ţie,am avut buzele traco-dace muşcate,însângerate,roşii, vineţii,dureroase.Am avut ochii purificaţi amândoi,simultan,prin aceleaşi lacrimi, pentru că, dragul meu, lacrimile mele se scurgeau pe obrazul tău, iar lacrimile tale o iau la fugă până la bărbia mea.Pentru că inima noastră latină, a amândurora, era doar una şi acum nu mai are putere nici măcar să mai bată până când gonesc la farmacie să iau un pansament.Pentru că noi, iubitule, nu mai avem organe,noi nu mai existăm.Tu şi eu.Pentru că noi, iubitule, am riscat prea mult unindu-ne în acelaşi corp.Pentru că s-a sfărămiţat.Pentru că nu mai există niciunul din noi care să culeagă cioburile şi să ne reconstruiască.Pentru că oamenilor nu le plac culorile.Pentru că ei iubesc alb negru,pentru că ei nu iubesc şoptit în orele de română,mate sau fizică.Pentru că ei nu iubesc, iubitule,aşa cum iubim noi în latină, slavă, traco-dacă,maghiară,franceză sau română...

Again

     Şi după ce l-am revăzut, după ce ne-am apropiat, după ce i-am simţit respiraţia-i caldă pe gât, după ce i-am auzit vocea din nou, după acel " Bună!Ce faci?", după ce m-am lăsat purtată din nou de sentimentul cel mai frumos din lume, după ce am văzut că a ridicat un zid înaintea ochilor lui, după ce l-am distrus, după ce m-am pierdut din nou ca o fraieră, la naiba, ca o fraieră, din nou, în ei, după ce i-am simţit mâinele transpirate de emoţii pe şoldurile mele, după ce i-am auzit din nou inima bătând exact lângă a mea, după ce ne-am îmbrăţişat aşa cum nu am mai făcut-o în ultimele două luni, după ce am vorbit mai mult decât în tot acest timp, după ce ne-am privit din nou în felul nostru...a plecat.Şi am realizat încă o dată că există şi imposibilul.

Două săptămâni.

      Tu,Alexandră dragă, nu ai înţeles nici acum că pentru noi,băieţii, nu există mai mult de două săptămâni? Au trecut, am trecut şi noi la următoarea.Ce dacă am ochii umflaţi de plâns şi buzele muşcate de dor? Ce rost mai au vorbele între noi când nu îmi pot lua ochii de la ea? Ce rost mai are să-mi spui cum se simte când văd grimasele durerii pe faţa ei de fiecare dată când privirile ni se încrucişează? Cum să-mi înapoieze hanoracul pe care până ieri îl purta zilnic? Cum să-l primesc şi să-l port eu dacă nu vreau decât să o văd pe ea înotând în dungile lui negre şi gri?Cum să spun acum că nu vreau să o mai văd când eu mor de dragul ei?Dar o fac,vezi bine...După două săptămâni şi încă câteva, Alexandra, nu mai pot trece la următoarea.Pentru că merg pe stradă,Alexandra, şi o văd în toate fetele.Pentru că îmi lipseşte zâmbetul ei de mâţă alintată pe care-l caut pe toate feţele fetelor.Pentru că niciuna, la naiba,niciuna nu se încruntă la mine când o numesc mâţă! Pentru că lor le place, dar ei nu.Pentru că nu văd fete care se joacă cu părul la fel de gingaş ca ea.Pentru că niciuna nu e ea,Alexandra!