Peron cu suflet

   Tocmai când mi-ai promis că nu mai pleci, ai primit mesajul ăla afurisit cu " Trebuie să vii neapărat".Şi ai plecat.Din nou.Pentru încă trei luni în care mie mi se taie respiraţia mereu.Ştii? Niciodată nu am trăit cât timp ai fost plecat.Eram lipită cu ochii de geam, să văd o valiză mare, neagră, plină de hainele cele mai călduroase.Dar treceau orele şi tu nu mai veneai şi mama se înfuria că nu înţelegeam că e târziu şi trebuie să mă culc.În zilele ploioase,nu stăteam în braţele tale, cuibărită la pieptul tău,şuşotind ci stăteam tot la geam, tot aşteptându-te,tremurând de frig până ce mamei i se făcea milă de mine şi mă învelea cu o pătură.Şi azi nu m-ai pregătit şi m-am pierdut în faţa trenului.


Să ştii că peste trei luni, tot aici o să fiu, încă adunându-mi bucăţi de suflet de pe peron.

Doar azi e azi

      "Doar azi e 29 august 2013 şi dacă nu faci azi ce vrei, nu o să mai ai o altă zi de 29 august 2013 ca să o faci." Cam asta îţi spuneam şi eu acum o lună, doar cu altă dată.Atunci însă părea că nu crezi, că eu aiuresc, că iar vorbeşte mult această Dora împrăştiată ca atunci când avea mâna în gips şi spunea că aşa egalează incapacitatea de a se folosi de ea.Doar că atunci îi ţineai mâna dreaptă într-a ta şi zâmbeai în timp ce acum mergi în spatele ei ca să nu-ţi vadă ochii umeziţi.Pentru că în aceşti ochi verzi, în privirea cărora era doar dragoste,se ascund aceleaşi sentimente de care nu te-ai putut elibera nici în două luni amare.Nici chiar în spatele lentilelor în care ea-şi vedea reflexia şi se gândea că păru-i ciufulit şi umed din cauza ploii nu te-ai putut abţine.Spui că n-o iubeşti, dar ochii tăi trimit săgeţi verzi de dragoste oarbă, născută într-o februarie geroasă şi hrănită din fiecare miercuri, cu cafea.


Doar azi e azi şi doar azi inima putea să bată raţiunea.

Da,Ştefane,da!

    -Da, Ştefane, după ce nu a mai răspuns la mesaj nu m-a lăsat inima să-o mai sun.Era la fel de departe ca şi tine.Mi-a lăsat drept pedeapsă mirosul ei impregnat în suflet,rujul ei roşu  mereu pe buzele mele oricât aş încerca să-l îndepărtez.Am încercat alte nuanţe, dar degeaba." Roşul e permanent" spunea ea şi eu nu o înţelegeam, până acum.Dimineaţa mereu fac cafeaua pentru amândoi şi îi umplu ceaşca, dar ea aşa rămâne până plec la servici.Iar când mă-ntorc, mă îngrijorez că s-a răcit şi pun din nou ibricul pe foc.Nu apare niciodată să-şi bea cafeaua pe care atât de mult o adora.Şi totuşi...urmele buzelor ei sunt încă pe ceaşcă.Cravata mea nu e niciodată aşezată şi nici asortată cu cămaşa.Nu mai ştiu să fac asta...O vreau, Ştefane! O vreau înapoi! O vreau încă o zi de miercuri şi poate să plece joi! Dar o vreau miercuri!