Mă dor atunci oasele străine, mă dor ochii goi..Am încercat tot timpul să-mi ascund viciul...nu am spus nimănui că am o colecţie periculoasă,imensă de inimi;până am înţeles că e mai puternic ca mine.Şi de atunci îl port cu mândrie legat cu aţă roşie la încheietura mâinii.
Am răni adânci,am irişi incolori şi inima mea...devine cimitirul tuturor speranţelor şi al tuturor iubirilor bolnăvicioase în luna lui făurar.Mă doare zvâcnirea şi dorinţa de evadare a oamenilor din mine.Se zbat nebuni sub piele şi împing cu picioarele şi dau cu coatele în giulgiul ăsta strâns;împroşcat cu veninul minciunii şi zugrăvit zilnic, s-a subţiat.
Oraşul din mine e la fel de pustiu ca în seara aceea ploioasă de mai, când doar o maşină hoinăreşte şi accelerează din graba şoferului de a scăpa de ploaia care-i spală amintirile.
Oamenii colecţionează amintiri, ştii, nu ca mine, inimi.Oamenii sunt libertate, nu ca mine, închisori.Oamenii iubesc frumos şi mincinos...eu iubesc neuniform, în nuanţe; eu idolatrizez şi de asta am epidemii de oameni în fiecare februarie.
